Cineva nu suportă zgomotul de mestecat, altcineva înnebunește la sunetul unui pix care ticăie sau al unui blender pornit. Nu, nu este doar o enervare: ar putea fi misofonie, o condiție care declanșează reacții emoționale puternice și disproporționate la anumite sunete comune. Și adesea cei care suferă de aceasta nici măcar nu știu că este ceva mai serios decât simplul „a-ți da pe nervi”.
Misofonia: când anumite sunete te scot din minți nu este doar o chestiune de nervi
Misofonia este o condiție în care unele persoane reacționează extrem la sunete specifice. Nu este vorba doar de o simplă enervare, ci de o reacție emoțională intensă care poate ajunge până la furie necontrolată. Și partea interesantă (sau neplăcută) este că cei care suferă de aceasta știu foarte bine că această reacție este exagerată, dar nu reușesc să o evite.
Totul pornește de la o interpretare emoțională a stimulului sonor. Creierul, înainte de a decide ce să facă în fața unui sunet, trebuie să înțeleagă „ce fel de amenințare reprezintă”. Este un pic ca atunci când cineva ne atinge umărul din spate: creierul evaluează dacă este un gest prietenos sau o amenințare, și în funcție de aceasta decide reacția.
Aceeași situație se întâmplă cu misofonia, doar că alarma pornește pentru sunete pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu le observă.
Și aici se deschide o lume: de la mestecat la blender, de la ticăitul unui pix la zgomotul cuiva care închide o ușă… fiecare sunet mic poate deveni o fitilă gata să aprindă o reacție disproporționată. Acel sentiment de enervare, pe care oricine îl poate simți auzind creta care scârțâie pe tablă, la un misofonic se transformă într-o urgență fizică și mentală de a fugi sau a ataca.
Să fie oare ceva ancestral precum enervarea sunetului pe tablă?
Cu timpul, lista sunetelor insuportabile tinde să se lungească. Nu se mai limitează doar la bunica fără dinți care mestecă cu gura deschisă, dar include poate zgomotul aspiratorului vecinului, traficul de afară sau chiar ticăitul ceasului din cameră.
Toate acestea fac viața socială complicată, atât acasă cât și afară. Și nu, a spune pur și simplu „ține totul în tine” nu funcționează.
Dar se poate face ceva? În anumite cazuri, da.
Cheia constă în a înțelege cum funcționează creierul celor care suferă de misofonie. Se începe prin a observa totul: cum merge, cum își mișcă ochii, cum reacționează la stimuli externi. Obiectivul este de a vedea dacă există probleme în modul în care creierul integrează stimulii senzoriali.
De exemplu, un misofonic ar putea auzi un sunet mai tare cu o ureche decât cu cealaltă, ar putea avea dificultăți în a urmări un obiect în mișcare cu privirea sau în a-și menține echilibrul.
Toate aceste semnale ajută la înțelegerea dacă există disfuncții în sistemul nervos central, adică în modul în care creierul gestionează informațiile senzoriale. Și tocmai acolo se poate interveni, încercând să îmbunătățească răspunsurile neurologice pentru a reduce anxietatea, furia și acea senzație de „nu mai pot” care însoțește fiecare sunet declanșator.
Fiecare caz este diferit, dar o abordare personalizată poate îmbunătăți (și chiar mult) calitatea vieții celor care trăiesc cu această condiție. Nu este vorba de a opri volumul lumii, ci de a ajuta creierul să nu facă din aceasta o alarmă continuă.
