Trăim scufundați în social media, bombardați de postări și trenduri absurde, reel-uri și cine mai are, pune. Unele dintre acestea par create special pentru a diviza, a provoca discuții și a inflama comentariile. Dar de ce? De unde provine această nevoie aproape compulsivă de a publica provocări din ce în ce mai îndrăznețe pe social media? Fenomenul este mai profund decât pare. Și nu o spunem noi de la Il Bosone: există teorii sociologice care ajută la clarificarea a ceea ce se întâmplă în spatele ecranului.
Conținuturi extreme pe social media: de ce atrag atât de mult?
În era digitală, totul se învârte în jurul unei singure monede: atenția, care continuă să scadă din cauza modelelor AI, crescându-ne lenea. Pe această logică se bazează o parte semnificativă a succesului conținuturilor extreme pe social media. Nu contează dacă plac sau indignează: important este să se vorbească despre ele, să se comenteze, să se distribuie. Dar aceasta este doar suprafața.
Pe social media, câștigă cine strigă mai tare. Conținuturile provocatoare sunt recompensate cu vizibilitate pentru că generează interacțiuni. Știe bine cine produce conținuturi virale: indignarea, uimirea și șocul sunt magneți puternici pentru ochi. Într-o mare de postări, conținutul care scandalizează are un avantaj. Și nici măcar nu trebuie să fie autentic: efectul vine înaintea adevărului.
Guy Debord, cu ideea sa de „societate a spectacolului”, a intuit deja totul: trăim într-o lume unde contează mai mult aparența decât substanța. Spectacolul a devenit noul limbaj social, iar fiecare postare extremă este o performanță.
Feed-urile de social media nu sunt neutre. Algoritmii recompensează ceea ce ține utilizatorii lipiți de ecran, și adesea acest lucru coincide cu conținuturi polarizante. Cu cât o postare divide mai mult, cu atât ajunge mai sus. Practic, platformele nu doar găzduiesc conținuturi extreme, ci le promovează activ.
Ar fi de făcut o paranteză despre limbajul politicienilor în acest sens, dar nu este locul aici.
În concluzie, nu este o eroare a sistemului: este sistemul însuși care funcționează așa.
Cu milioane de utilizatori în competiție pentru un moment de atenție, a te distinge a devenit o necesitate. De aici provine cursa pentru provocare. Fiecare postare extremă este o candidatură pentru a fi remarcat, urmărit sau chiar doar pentru a ajunge într-un screenshot viral. Și când aprobarea socială devine măsura propriei valori, exagerarea este doar un mijloc printre altele.
Cum am ajuns aici? Odată, ziarele și televiziunile aveau redacții, directori, filtre editoriale. Astăzi, este suficient un smartphone pentru a publica orice, iar publicul este adesea mai rapid decât controalele. Conținuturile extreme pe social media se răspândesc înainte ca cineva să le poată verifica, iar când sosesc dezmințirile, este deja prea târziu: impactul este făcut, praful ridicat.
Brb gotta go get my stomach pumped 🤪♬ original sound – Avery Cyrus
Este suficient să ne gândim la cantitatea de știri false care ne copleșesc, în spatele cărora există un mecanism psihologic bine definit. În acest sens, Jean Baudrillard ne duce în teritoriul hiperrealității, unde granițele dintre adevărat și fals se dizolvă. Conținuturile extreme devin simulacre: copii fără original, create doar pentru a exista și a alimenta altă ficțiune.
În cele din urmă, trebuie analizat chiar cuvântul: „social”. În calitate de atare, acestea creează micro-comunități în care extremul devine un semnal de apartenență. Cu cât un conținut este mai diviziv, cu atât întărește grupul. Cei care publică provocări adesea nu caută dialogul, ci aprobarea unei nișe care împărtășește același cod. Și cu cât acel cod este mai extrem, cu atât grupul se simte „unit împotriva restului lumii”.
Zygmunt Bauman, în acest sens, vorbea despre „modernitate lichidă”: identități din ce în ce mai instabile, care caută validare în fiecare colț digital. Provocarea devine un mod de a te afirma, chiar și doar pentru un moment.
Punctul nu este doar să ne întrebăm „De ce o fac creatorii de conținut?”, ci și „De ce funcționează atât de bine asupra noastră?”. În fond, poate, ceea ce ne deranjează este că, privind acele conținuturi… vedem și ceva din noi.
