Imaginați-vă că intrați în atelierul unui farmacist din secolul al XVI-lea, printre alambicuri fumegânde și borcane prăfuite. V-ați aștepta la poțiuni magice și elixire improbabile, dar cu greu v-ați imagina să găsiți cranii umane reduse la pulbere, grăsime de cadavru sau sânge proaspăt, adevărată medicină canibală. Și totuși, timp de secole, aceste ingrediente macabre au fost parte integrantă a farmacopeei Europei. Absurd, dar adevărat!
Medicină canibală: povestea macabră a utilizării corpurilor umane ca remediu
Întrebarea apare spontan: cum s-a ajuns să se considere corpul uman o sursă de remedii medicale? Logica din spatele acestei practici își avea rădăcinile în teoria „asemănătorul vindecă asemănătorul”: dacă sufereai de dureri de cap, remediul era să ingerezi un craniu pulverizat; pentru probleme de sânge, nimic mai bun decât să bei sângele altcuiva.
Un lucru care, oricât de absurd, este încă considerat valabil în unele părți ale Chinei rurale.
Această logică astăzi ne face să zâmbim, dar la acea vreme își găsea o justificare în convingerea că rămășițele umane păstrau o scânteie din spiritul vital al persoanei de la care proveneau.
Sângele, în special, era considerat vehiculul esenței vieții însăși, și cu cât era mai proaspăt, cu atât era considerat mai puternic. Unii ajungeau chiar să prefere sângele tinerelor virgine, considerat mai pur și, prin urmare, mai eficient.
Nu este surprinzător, așadar, că chiar și regele Carol al II-lea al Angliei sorbea o infuzie specială pe bază de cranii umane (vedeți aici câte au fost găsite) imersate în alcool, cunoscută sub numele de „The King’s Drops”.
Te-ar putea interesa: Nodosaur: o analiză asupra stomacului fosilizat al creaturii dezvăluie ultima sa masă
Există însă o ipocrizie în toate acestea. În timp ce europenii se tratau cu corpurile morților, nu ezitau să condamne ca barbar și inuman canibalismul ritualic practicat de unele populații indigene din Americi.
Acest lucru nu a scăpat filosofului Michel de Montaigne, care în eseul său „Despre Canibali” observa cum canibalismul indigenilor era, în anumite cazuri, chiar mai respectuos decât utilizarea europeană a cadavrelor ca medicină.
Din fericire, odată cu progresul științei, această practică discutabilă a început să scadă în secolul al XVIII-lea, dar urme ale ei au supraviețuit surprinzător de mult timp. Astăzi, transplanturile de organe, transfuziile de sânge și grefele de piele reprezintă versiunea modernă și științific validă a acestei vechi obiceiuri.
În cele din urmă, întrebarea nu a fost niciodată dacă era corect sau nu să folosești corpul uman ca medicament, ci până unde erai dispus să mergi pentru a face acest lucru. O reflecție care ne împinge să ne întrebăm despre limitele etice ale științei medicale și despre echilibrul delicat între progresul științific și respectul pentru demnitatea umană.
