“Toate poveștile sunt adevărate”, “Tutte le storie sono vere”, putem spune, citând un fantasy foarte popular din ultimii ani. Acest lucru pentru a ne aminti că, în toate legendele urbane, în toate basmele și miturile povestite seara înainte de culcare, se ascunde, aproape întotdeauna, o parte de adevăr. Toți cunoaștem povestea lui Mowgli, puiul de om crescut de o haită de lupi iubitori și devenit, apoi, protagonistul unuia dintre cele mai iubite clasice Disney: Cartea Junglei. Sau, încă, aventurile lui Tarzan, al cărui viață o urmărim până la vârsta adultă printre gorile, elefanți și maimuțe. Simple legende? Fapte care nu s-au întâmplat niciodată și despre care copiii și adulții se distrează să-și imagineze? Este posibil ca animalele să fie capabile și să simtă acel fel de “dragoste umană” pentru a crește un pui de om? Există sau au existat copii sălbatici, adică cazuri reale de copii crescuți de animale? Oxana Malaya și alte nume sunt dovada tangibilă a răspunsurilor la care veți ajunge în acest articol.
Copii Sălbatici
Posibil este, o demonstrează unele dintre poveștile pe care vi le voi relata în acest articol, dar, aproape inutil de specificat, înainte de a începe aș dori să vă amintesc un lucru.
Uitați poveștile Disney. Uitați atmosfera “trandafiri și flori” prezentă în aproape toate poveștile de acest tip care v-au fost povestite când erați mici. Abandonați sau pierduți în junglă, destinați unei morți de foame, frig sau să devină victime ale prădătorilor.
Și totuși scăpați de moarte și găsiți după ani, goi, cu privirea absentă, incapabili să meargă în poziție verticală și să vorbească, adaptați să se miște rapid în patru labe sau să se cațere în copaci.
Cele despre care veți citi acum sunt rezultatul cruzimii de care doar oamenii sunt capabili, al abandonurilor și traumelor pe care doar puțini dintre acești copii au reușit să le depășească. Dar, fără a ne demoraliza prea mult, să trecem peste dramatismul acestor povești și să le descoperim individual.
Victor
Unul dintre primele cazuri înregistrate în istorie, despre care există o urmă scrisă, datează din 1798 când a fost capturat în pădurile franceze din Aveyron un băiat sălbatic de 12 ani, după ce a trăit mulți ani în izolare, în cea mai sălbatică stare și, din acest motiv, complet incapabil să comunice și să relaționeze la orice nivel cu semenii săi.
Această “descoperire” a stârnit un viu interes printre târzii iluminiști pentru că băiatul sălbatic era în ochii lor un caz ideal pentru a studia bazele naturii umane, pentru a stabili ce caracterizează omul și ce rol joacă societatea în dezvoltarea limbajului, inteligenței și moralei.
Victor, așa a fost numit, nu era un copil în sensul propriu al termenului, pentru că avea un corp complet adult și dezvoltat, dar lipsa unei educații a produs în el nu doar obiceiuri și maniere de animal, ci și simțuri și fiziologie foarte diferite de cele umane.
În ciuda tuturor eforturilor, a făcut însă progrese foarte limitate. Victor a învățat destul de repede să comunice cu un fel de pantomimă (de exemplu, dacă voia să iasă, își aducea paltonul și pălăria tutorelui său), dar nu a reușit niciodată să vorbească. Povestea sa este demonstrația faptului că natura umană și limbajul nu sunt parte integrantă a geneticii noastre și că, prin urmare, nu pot fi “trezite” în orice moment.
Oxana Malaya
Al doilea caz este cel al Oxanei Malaya, fetița crescută de un grup de câini. Suntem în 1983, în Ucraina, unde sărăcia face ca valoarea vieții umane să fie ceva ce poate fi trecut cu vederea. Povestea acestei fetițe este printre cele mai triste cunoscute.
Fiica unor părinți alcoolici, victimă a neglijenței lor, într-o zi a rămas închisă afară din casă și, pentru a nu muri de frig, la vârsta de doar 3 ani, a fost împinsă de instinctul său în pădurile din apropierea casei unde a fost primită de o haită de lupi.
Nici o măsură împotriva părinților care nu s-au deranjat nici măcar să facă o plângere pentru dispariția ei. Așa a crescut micuța uitând că este umană, uitând chiar și puținul limbaj învățat.
A fost găsită cinci ani mai târziu de un vânător, care a văzut-o alergând în patru labe și mârâind ca un animal, interesată doar de carne crudă ca hrană.
A fost adusă înapoi la familia sa care, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, a legat-o cu un lanț în grădină “deloc mulțumită să crească un animal cu înfățișare umană”.
Singura dragoste pe care a cunoscut-o fetița a fost cea a unor câini care, văzând-o neajutorată, au început să o protejeze și să aibă grijă de ea, oferindu-i căldura necesară pentru a supraviețui.
Oxana a învățat mișcările și comportamentele câinilor și lupilor, comunica lătrând, în loc să plângă scheuna, mergea în patru labe și mârâia.
Asistenții sociali, după noua sesizare, au luat fetița de la mama sa pentru a o încredința unui institut, în care au încercat să o instruiască ca pe un om, dar, până la 16-17 ani, a continuat să aibă obiceiuri canine.
Astăzi a depășit 30 de ani și încă are dificultăți în a se integra complet în societate și adesea fuge de viața urbană pentru a se întoarce la adevărata sa casă, adică pădurea. Când te întrebi cine este cu adevărat bestia…
Marina Chapman
Un alt caz cu adevărat faimos a fost cel al Marinei Chapman, crescută de maimuțe. O poveste, aceasta, pe care o puteți citi în biografia sa “Fetița fără nume”, publicată în Italia de Piemme.
O poveste care pare mai mult un roman, dar este viața trăită cu adevărat de această femeie care în anii ’50 a fost răpită din casa sa din Columbia, pentru a fi apoi abandonată în junglă și crescută de un grup de maimuțe capucin.
Datorită acestei “familii”, cu care trăiește timp de 5 ani, învață să se cațere în copaci și să prindă păsări și iepuri cu mâinile goale.
Dar viața sa extraordinară are întorsături la fel de aventuroase, cât și dramatice: într-o zi este găsită de un cuplu de vânători, care, în loc să o salveze, o vând în schimbul unui papagal unui bordel din nord-estul Columbiei.
Acolo este bătută și inițiată în prostituție, dar voința și capacitatea sa de a supraviețui au câștig de cauză: în scurt timp reușește să fugă sărind pe o fereastră.
Din acel moment începe să trăiască pe stradă trăind din expediențe, până la vârsta de 17-18 ani, când o familie columbiană o ia cu ei ca servitoare.
Este în acea perioadă, când i se cere numele, că fata, dintr-un colț al memoriei, scoate numele Marina Luz.
A reușit să povestească despre viața sa dramatică și, într-un fel, extraordinară soțului său abia în 1977 și, din incredibila sa revelație, s-a născut cartea care a șocat lumea.
Amala și Kamala
Altă poveste, alt caz, de data aceasta documentat de reverendul Joseph Singh, misionar al unui orfelinat din Midnapore, în India.
În 1920 reverendul a vrut să verifice câteva rapoarte ale țăranilor care raportau că au văzut două fetițe printre lupi.
S-a așezat pe un copac în afara unei mici peșteri, unde se suspecta că se refugiau acești animale. A văzut ieșind lupii și imediat după a intrat în vizuină, unde a găsit două fetițe care mergeau în patru labe.
Una avea aproximativ 8 ani, cealaltă doar un an și jumătate. Spălate și revigorate, Amala și Kamala au căpătat un aspect mai uman, dar opera de “îmblânzire a fetițelor-lup” era abia la început.
Sub aproape toate aspectele, fetițele păreau două sălbatice: se târau pe mâini și genunchi, mârâiau furios la ființele umane și se temeau de lumina zilei, în timp ce noaptea urlau la lună.
Vroiau doar carne crudă și scormoneau printre gunoaie pentru a găsi măruntaie de pui sau alte resturi animale de mâncat. După un an, “fetițele-lup” s-au îmbolnăvit grav și, în ciuda eforturilor medicului, Amala, cea mai mică, a murit de o boală renală.
Niciuna dintre ele nu a arătat vreodată cea mai mică urmă de emoție până atunci, dar Kamala a plâns la moartea tovarășei și, de atunci, a suferit o mare schimbare.
Încetul cu încetul a căpătat caracteristici mai umane, a început să se îmbrace singură și să învețe câteva cuvinte. A început să meargă în poziție verticală pe distanțe scurte. Fata, însă, a murit la 17 ani de aceeași boală care a pus capăt vieții “surorii”.
Acestea sunt doar câteva dintre cele mai faimoase cazuri, documentate și despre care există chiar și fotografii, de care ne amintim. Din păcate, așa cum v-am anticipat, nu există nimic romantic, nimic romanesc.
Sunt povești dramatice, fără final fericit și care demonstrează doar un lucru. “Oameni” devii și nu te naști.
Paola
