Per cea mai mare parte a istoriei umane, cerul era considerat populat de divinități strălucitoare, unde Soarele era un car de foc condus de un zeu și Luna o zeiță argintie care veghea asupra nopții, această realitate fiind transmisă din generație în generație, prin mituri și legende. În Atena de acum aproximativ 2500 de ani, au început să apară idei noi. Un om pe nume Anaxagora a ipotetizat că Luna era de fapt o sferă stâncoasă și nu o Zeiță. Această afirmație „simplă” nu doar că a schimbat pentru totdeauna înțelegerea noastră asupra cosmosului, dar i-a costat și libertatea.
Fragmente dintr-o viață dedicată descoperirii dincolo de Mit
Viața lui Anaxagora nu este ușor de reconstruit, se crede că a scris un singur carte astăzi pierdută. Istoricii moderni se bazează pe scurte citate sau rezumate ale învățăturilor sale, conținute în operele unor savanți ulteriori precum Platon și Aristotel.
El s-a născut în ținuturile ionice, leagăn al unui avânt intelectual pe care astăzi îl numim Iluminism ionic. Anaxagora a crescut într-un mediu unde întrebările despre lumea înconjurătoare începeau să găsească răspunsuri în rațiune și observație, mai degrabă decât în mit. Când s-a mutat la Atena, în secolul al V-lea î.Hr., a adus cu el acest spirit de cercetare, devenind rapid o figură proeminentă într-o epocă de aur pentru filosofie. Împreună cu alți gânditori îndrăzneți, Anaxagora a contribuit la introducerea unui nou mod de gândire, care punea observația și raționamentul în centrul căutării adevărului.
Luna corp ceresc stâncos
Dintre multele mistere care i-au captat atenția, Luna ocupa un loc special. Timp de secole, a fost venerată ca o zeiță, o entitate puternică ce influența mareele, fertilitatea și chiar nebunia. Totuși, Anaxagora, cu o minte ascuțită și privirea îndreptată spre cer, a ajuns la o concluzie revoluționară: Luna nu era o divinitate, ci un corp ceresc făcut din piatră și pământ, la fel ca planeta noastră. Nu doar atât, a intuit și că fazele sale nu erau capricii divine, ci rezultatul interacțiunii sale cu o altă „piatră arzătoare” pe care o numim Soare.
Anaxagora a înțeles că Luna, de la sine, era întunecată și că lumina pe care o vedea era de fapt reflexia luminii solare pe suprafața sa. Această simplă dar fundamentală intuiție i-a permis să explice în mod logic și coerent fazele lunare: când Luna se află între Pământ și Soare, vedem fața sa neiluminată (Lună nouă); când se află pe partea opusă, vedem întreaga față iluminată (Lună plină); și în pozițiile intermediare, vedem doar o porțiune iluminată.
Eclipse și cratere lunare
La această descoperire au urmat altele, precum înțelegerea mișcării relative între Pământ, Lună și Soare. Acest lucru l-a condus să explice un alt fenomen ceresc, care dintotdeauna a stârnit teamă și uimire: eclipsele. El a înțeles că o eclipsă lunară se producea când Pământul se interpunea între Soare și Lună, proiectându-și umbra pe satelitul nostru natural. În același mod, o eclipsă solară avea loc când Luna se interpunea între Soare și Pământ, întunecând temporar lumina zilei într-o anumită zonă. Pentru prima dată în istorie, aceste evenimente cerești primeau explicații fizice și mecanice și nu erau atribuite fenomenelor supranaturale.
Intuițiile lui Anaxagora despre Lună erau surprinzător de precise pentru timpul său; a ajuns chiar să ipoteze că suprafața sa era muntoasă, o afirmație care ar fi fost confirmată doar secole mai târziu odată cu apariția telescopului. Capacitatea sa de a deduce natura fizică a Lunii, prin simpla observație și raționament logic, mărturisește mintea sa strălucită și abordarea sa științifică pionieră.
Știința se confruntă cu religia și politica ateniană
Într-o Atena profund religioasă, unde cultul zeilor era parte integrantă a vieții publice și private, afirmațiile lui Anaxagora nu au trecut neobservate. Negarea divinității Lunii și a Soarelui era considerată un act de impietate, o crimă gravă care amenința ordinea socială și favoarea zeilor. Într-un climat politic tensionat, unde facțiunile se luptau pentru putere și atacurile indirecte asupra adversarilor erau comune. Anaxagora, prieten și consilier al puternicului om de stat Pericle, a devenit o țintă ușoară.
Prețul revoluției intelectuale a lui Anaxagora
Dușmanii lui Pericle, neputând să lovească direct liderul atenian popular, s-au năpustit asupra aliaților săi. Anaxagora a fost arestat și judecat sub acuzația de impietate pentru că a susținut că Soarele era o masă incandescentă și Luna o piatră.
Viziunea sa științifică asupra cosmosului s-a ciocnit cu retorica și credințele religioase tradiționale, astfel încât într-o adunare populară filosoful a fost condamnat la exil. Chiar dacă Pericle a reușit să evite condamnarea la moarte pentru prietenul său, Anaxagora a fost forțat să părăsească Atena. Filosoful și-a găsit refugiu la Lampsaco, la marginea Hellespontului, unde a continuat să-și cultive gândirea până la moarte.
Moștenirea lui Anaxagora: un crater lunar celebrează un pionier al științei
În ciuda condamnării sale nedrepte și a exilului său, ideile lui Anaxagora despre Lună și cosmos nu au murit odată cu el. Explicațiile sale raționale ale fazelor lunare și ale eclipselor, bazate pe observație și logică, au pus bazele pentru viitoarea astronomie. Curajul său de a pune la îndoială credințele consacrate și de a căuta explicații naturale pentru fenomenele cerești, îl face o figură fundamentală în istoria gândirii științifice.
Astăzi, ca mărturie a contribuției sale pionieristice la înțelegerea noastră asupra Lunii, un crater din apropierea polului său nord, poartă numele său: Anaxagoras, capturat de sonda Lunar Orbiter 4 în 1967, NASA. Un omagiu adus unui om care, cu forța intelectului său, a reușit să dezbrace Luna de mantia sa divină și să-i dezvăluie adevărata natură stâncoasă, deschizând astfel calea abordării științifice care va însoți explorarea universului în secolele ce vor urma.
Sursa: https://www.smithsonianmag.com/science-nature/ancient-greek-philosopher-was-exiled-claiming-moon-was-rock-not-god-180972447/
