Există persoane care nu reușesc să uite nimic, nici măcar cele mai nesemnificative detalii ale zilelor lor. Ar părea o superputere, dar pentru cei care trăiesc cu această „capacitate” (care de fapt este o condiție numită Sindromul Hipertimestic) este adesea o condamnare. Cercetătorii încearcă să înțeleagă ce face posibilă uitarea și de ce, pentru majoritatea dintre noi, este esențial să o facem.
De ce uităm: ce dezvăluie memoria absolută despre creierul nostru
„Am probleme de memorie„, scria o femeie din California într-un e-mail către neurocercetătorul James McGaugh. Dar continuarea l-a lăsat fără cuvinte pe cercetător: „Retrăiesc fiecare zi din viața mea în capul meu și mă înnebunește!!!„. A fost începutul unei descoperiri științifice extraordinare.
Jill Price, 34 de ani, nu uită. Niciodată. Fiecare dată menționată trezește în mintea ei un film clar: evenimente, persoane, vreme, chiar și ce purta în acea zi. Un fenomen atât de neobișnuit încât merită un nume specific: sindrom hipertimestic sau Highly Superior Autobiographical Memory (HSAM).
Dar ce înseamnă să trăiești fără capacitatea de a uita? Mintea lui Jill păstrează intacte chiar și experiențele dureroase, traumele, umilințele, pierderile. Fiecare amintire rămâne vie, imposibil de estompat cu timpul. Rezultatul este anxietate cronică, depresie, dificultăți în a „da pagina”. Un dar care se transformă în chin.
Uitarea, explică oamenii de știință, nu este un defect, ci o necesitate biologică. Acest proces este comparabil cu o „curățenie de primăvară” neuronală: creierul trebuie să elimine surplusul pentru a funcționa corect. Nu este o uzură pasivă, ci un mecanism activ și sănătos.
În 2014, o echipă de cercetători a identificat „gena musashi” ca posibil regulator al uitării la viermi. Curios, analizând această genă la persoanele cu HSAM, nu au găsit anomalii.
De aici provocarea: McGaugh a colectat mostre genetice de la 21 de persoane cu HSAM și de la familiile lor. Astăzi, aceste materiale sunt aur pentru cercetare. La Basel, oamenii de știință cercetează acele ADN-uri cu precizie maniacală, căutând secvențe unice absente la alte 100.000 de persoane.
A fost ca și cum ai căuta un ac în carul cu fân: putea fi vorba de o combinație rară de mai multe gene sau de mutații în regiuni necodificatoare. Miza? Înțelegerea nu doar a HSAM, ci și a tulburărilor precum Alzheimer sau PTSD, unde echilibrul dintre amintire și uitare este compromis.
Din aceasta, apar întrebări existențiale de o importanță enormă. Ce s-ar întâmpla dacă am putea modula capacitatea noastră de a uita? Poate cea mai intrigantă întrebare privește granița dintre memoria normală și cea patologică: când devine amintirea prea mult, și când uitarea devine prea puțină?
