Merge la cinema este un ritual iubit de mulți: mirosul de popcorn mai ales dacă sunt mâncați într-un sicriu, luminile difuze, fiorul începutului proiecției. Totuși, pentru unii există un detaliu care strică plăcerea: așteptarea înainte ca filmul să înceapă. Reclamele și trailerele pot dura până la 30 de minute peste ora indicată pe bilet. Aceasta este problema pe care senatorul din Connecticut Martin Looney intenționează să o abordeze.
Când începe cu adevărat un film? Un politician vrea ca cinematografele să spună adevărul
Propunerea lui Looney este simplă: obligarea cinematografelor să indice două ore distincte, una pentru începutul blocului publicitar și alta pentru începerea efectivă a filmului. Ideea este de a oferi spectatorilor libertatea de a alege dacă să se bucure de trailere sau să le evite, economisind timp prețios. O chestiune de transparență și respect pentru publicul plătitor, susține senatorul. Și pe bună dreptate!
Dar administratorii sălilor de cinema nu sunt de acord.
Văd în propunere o amenințare la adresa modelului lor de afaceri. Reclamele și trailerele, explică ei, nu sunt doar o tradiție consacrată (și aici am avea de comentat: înseamnă că doar pentru că s-a făcut mereu așa nu trebuie să se schimbe?), ci o sursă crucială de venituri pentru supraviețuirea însăși a cinematografelor, deja puse la grea încercare de scăderea numărului de spectatori în ultimii ani.
Și aici, desigur, nu le putem da greș.
Chestiunea, însă, depășește simplul aspect financiar. Ridică o întrebare de bază: publicitatea pre-film este cu adevărat o neplăcere impusă sau face parte integrantă din experiența cinematografică? Opiniile sunt divergente. Pentru unii, este o neplăcere de eliminat; pentru alții, un aperitiv plăcut, un mod de a descoperi noutățile care urmează să apară.
Discursul este valabil, desigur, dacă reclamele se referă cu adevărat la filme noi, promoții legate de cinematograful în care ne aflăm sau ceva legat de proiecție. Dar acestea nu aduc la fel de mult ca reclamele sponsorizate, care plătesc pentru a fi difuzate înainte de filmul propriu-zis.
Dar vă propun un alt punct de vedere: într-un moment istoric în care platformele on demand răspund la strigătul de „totul imediat”, poate această așteptare forțată are un farmec de altădată? Dacă am citi-o și am trăi-o ca pe o invitație de a încetini, de a ne cufunda treptat în atmosfera marelui ecran?
Un lucru este totuși sigur: în timpul proiecției telefoanele sunt oprite și gura închisă.
